Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru că, dacă nu ești disciplinat și nu deschizi la 7, în scurtă vreme totul va fi roșu, dat, „complet”. Așadar, la Cannes nu e relevant să scrii la un film că „a fost sala plină”, pentru că TOATE sălile sunt pline, cinefilia e dezlănțuită, ai ocazia să vezi peste tot cozi kilometrice și mici afișe care cerșesc... un bilet! Nu e relevant nici să scrii că „sala a aplaudat”, pentru că la TOATE filmele marele public aplaudă, de mult nu s-au mai auzit huiduieli la Cannes, poate pentru că nu s-au mai făcut filme suficient de provocatoare... Întrebarea este ce ar mai putea provoca astăzi?
Într-un mix grăbit, iată câteva subiecte văzute în competiție. Bineînțeles că subiectul, în cinema, nu înseamnă mai nimic. Doi tineri care mor din dragoste pot fi Romeo și Julieta, pot fi un cântec frumos al lui Edith Piaf, care se termină cu un zgomot de pahar spart, sau pot fi o simplă știre de scandal. Nu povestea, ci povestitorul contează... În Hoți de biciclete, al lui De Sica (omagiat la Cannes printr-un documentar, în care mari regizori ai lumii spun cât de mult i-a influențat), se fură o bicicletă, de fapt două...
În Paper tiger, al americanului James Gray, doi frați intră într-o afacere dubioasă cu mafia rusă și viața le e complet dată peste cap, cale de un film foarte bine făcut, în care Adam Driver și Scarlett Johansson strălucesc. Chiar dacă toată lumea „a mai văzut de mii de ori filmul ăsta”, e clar că va avea succes de casă, și e clar că, teoretic, ar avea șanse chiar și la palmares, depinde de direcția pe care o va adopta juriul în 2026. Au fost ani în care direcția a fost una politică (anul în care Palme d’or pentru un documentar anti-Bush n-a fost de niciun ajutor la alegeri), au fost și direcții exotice, sau snoabe, sau corecte, sau incorecte...
De succes de casă o să se bucure sigur și Gentle Monster, al austriecei Marie Kreutzer, în care Lea Seydoux joacă cu panaș panica unei femei, o pianistă de succes, mama unui copil de 5 ani, care descoperă că soțul ei iubit e activ pe platforme criminale, are voluptăți pedofile, e un mincinos cronic, e de fapt un „monstru blând”...
Dacă ar fi fost mai scurt cu o oră, All of a sudden („Deodată” - cea care vine „deodată” fiind mereu moartea, oricât de anunțată, de previzibilă sau de inevitabilă ar fi ea), filmul japonezului Hamaguchi, ar fi putut fi captivant: dar să întrerupi fluxul unei povești plasate în lumea unui azil de bătrâni, despre prietenie, despre bucuria și umanitatea ultimelor zile, cu lungi lecții și instructaje despre capitalismul mondial și despre metode de îngrijire medicală, cale de trei ore și jumătate, e prea mult! Tot așa, Garance, filmul franțuzoaicei Jeanne Herry, dacă ar fi fost mai scurt ar fi avut de câștigat. Garance e o actriță tânără și talentată, dar care e alcoolică, bea doi litri de alcool pe zi, de 15 ani încoace, ficatul ei depune armele, iar acum lucrurile sunt simple, medical vorbind: „ori bei și mori, ori nu mai bei și trăiești!”. Lungi scene de săruturi în planuri cât mai în „detaliu” cu o iubită înțelegătoare potențează efortul de „dezalcoolizare”. Dacă ar fi să fac o glumă proastă, aș remarca faptul că în competiție au fost până acum 3 filme cu lesbiene și niciunul cu homosexuali: e corect?
Mi-a plăcut filmul francez al iranianului Asghar Farhadi, Povești paralele, cu Isabelle Huppert în rolul unei scriitoare retro (în sensul că bate azi la o mașină de scris rablagită) și cu Catherine Deneuve, într-o „apariție” (e de admirat puterea acestei dive de 82 de ani de a accepta roluri episodice sau secundare, și în Gentle monster e mama pianistei). E o poveste subtilă și plină de ironie despre modul în care arta poate influența viața: când niște „vecini” citesc o poveste inventată, despre ei înșiși, scrisă de scriitoarea de vizavi, propria lor viață se schimbă radical... Imaginația poate muta munții... A fost și ideea japonezului Koreeda Hirokazu, din Sheep in the box (Oaia din cutie, trimitere la Micul prinț, desenezi o cutie și-ți imaginezi oaia din interior)... Filmul se petrece „într-un viitor nu foarte îndepărtat”, când o familie al cărei băiețel a murit primește acasă un robot humanoid, care seamănă fizic perfect cu copilul lor dispărut, are și vocea lui suavă, are inoculate și amintiri ale lui, e desăvârșit! Noul „copil” e destinat să fie consolator, poate fi îmbrățișat, poate fi iubit, poate fi reparat, ochii lui fac zoom singuri, i se poate cere iertare, e destinat să ușureze pierderea... În ceea ce mă privește, am găsit filmul o capodoperă. E o privire originală spre epoca noastră și spre viitorul ei. Cu fantezie, cu umor și tragism, cu umanitate, cu o măsură de aur! Dar Horekazu mai are deja Palme d’or și s-ar putea să nu se regăsească deloc în palmares. Plus că totul e o chestiune de gust. De pildă, după filmul polonez despre periplul lui Thomas Mann am citit ceva ce m-a amuzat, chiar dacă e total nedrept: „cele două personaje străbat filmul ca două valize pe o bandă de bagaje”! Asta ca să vedeți că, prin comparație, eu sunt un om amabil!
Am așteptat foarte mult filmul (franco-belgian) al ungurului Laszlo Nemes, Moulin, despre Jean Moulin, eroul Rezistenței franceze, cu o biografie formidabilă, pentru care nu e loc aici, din păcate n-a prea fost loc nici în filmul dezamăgitor, cu un accent exagerat pe tortura propriu-zisă (mutatis mutandis, mi-a amintit de machiajul agresiv-sângeros din filmul lui Mel Gibson, Patimile Lui Hristos), cadre întregi la care închizi ochii, cu corpuri sfâșiate, reduse la o grămadă de carne vie, totul dirijat de Klaus Barbie, măcelarul Gestapo-ului din Lyon.
Urmează să intre în competiție Fjord, al lui Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan în rolul principal. Așa că, evident, pe mâine!
Citește pe Antena3.ro
